Pe 15 septembrie 2000 cincizeci de talpi paseau nesigure pe coridoarele parca prea alunecoase ale liceului. Erau cei douazeci si cinci de boboci ai clasei a 9-a A... Eram noi... si eram noi pe atunci; si ne gaseam ocrotiti sub aripa protectoare a timpului, un scut de patru ani intre noi si BAC. Eram prosti acum patru ani. Acuma stim ceva mai multe - stim ca viata ar trebui sa se traiasca din prima, ca regretele sunt degeaba, ca toate se intampla pentru un motiv, ca suntem cel mai frumos lucru care ar fi putut sa ni se intmple, ca nu trebuie sa ti minte tot, asa cum nu trebuie sa uiti tot... Nu mai suntem douazeci si cinci, suntem treizeci si unu si pe modul nostru de a convietui s-ar putea scrie scenarii de telenovele, comedii, drame, romane. Suntem atât de diferiti incat nu e de mirare ca au aparut mereu conflicte si controverse.

Totusi ne-am descurcat destul de bine in a face litera A sa fie mandra de noi, si sa fim vazuti ca o clasa. Stand in banca, oricare dintre noi isi vedea colegii, prietenii, aproape-fratii. Unii ne cunoasteam de doispe ani, altii de opt, de patru sau chiar de mai putin. Si derutatii astia care am facut liceul la Pavel Dan, adolescentii naivi, initiati de viatã in liceu, incercati de bere, absente si tigari, de sentimente proaste, ilogice si incapatanate, ne vom intoarce intr-o zi in vechea clasa, ne vom aseza fiecare in banca lui si ne vom privi fara a ne recunoaste, incercand sa regasim scanteia din tinerete. Vom incerca sa ne aducem aminte cum era sa venerezi cu adevarat o melodie compusa de un mai mult sau mai putin artist, piesa care acum - straina tie - iti trezeste niste emotii ciudate. Vom simti cum un vant dureros de bland va sufla peste praful depus de timp peste memoriile noastre... va curge o lacrima si ea ne va speria atat de mult, incat ne vom feri imediat din fata acestei adieri, lasand doar visele noptiilor tarzii de toamna sa ne aduca aminte de cine am fost inainte de riduri, inainte de chelie, inainte de majorat... Pentru ca ranile "vindecate" de timp defapt nu se vindeca; putrezesc sub praf consumand sufletul, inlocuidu-l cu praf.

A fost fain in liceu, chiar daca a trecut prea repede. Si nu ar fi fost deloc fain daca noi nu am fi fost. Pentru ca la urma urmei ce-i frumos intre patru pereti de caramida cu ferestre inguste si neoane lipsa in tavan, cu un profesor prea plictisit, atata incat isi spune poezia cascand, sezand pe prima banca... sau pe oriunde altundeva are loc. Printre teorii si teoreme, definitii, afirmatii si supozitii am invatat si un lucru util: "Totul e relativ", si noi nu suntem o exceptie a "totului". Un poet ar spune ca trecem ca frunzele, devenind din muguri uscaciuni. Un filozof ca omul uita si de aceea e uitat. Unul dintre noi a spus odata, rapus de oboseala unui chef ca nu e grav sa uitam, atata timp cat ne mai aducem cateodata aminte, e grav ca e iminent sa uitam ca am uitat si ca ascunsa in spatele acestei duble uitari se gaseste defapt fericirea.

Am devenit din nepasatori, ignoranti, apoi flosofi si nostalgici. Am plans cand ne-am spus adio macar ca ne-am certat intre noi patru ani. Am realizat ca murim... Am fost constienti de asta. Am stiut ca "la anu' nu vom mai iesi in pauza printre ceilalti, vom exista numai in cataloagele vechi alaturi de absente si note, vom exista in zgarieturile de pe banci si in povestile unor profesori care le vor spune "lor" despre promotia 2000 - 2004 cu nostalgie sau... cu dispret. Am trecut in lumea cealalta, lume care e pretutindeni in afara vietii de liceean". Am fost condusi afara, izgoniti mai bine zis, printr-o festivitate ieftina la care am primit diplome, bani, laude de pe unde nici nu ne-am fi asteptat vreodata - cat de sincere au fost... habar n-om avea niciodata -. Ne-a mai ramas un album cu piese vechi, pe care le vom numi si noi "de pe vremea noastra". Ne-au mai ramas vii in ochi doar flacarile focurilor celor patru seri de 1 Mai, si valurile marii curgand din ochii ei in inima ta, siguranta cu care i-ai spus ca nu se va sfarsii niciodata...

...Dar... am fost oare pregatiti sa parasim adolescenta atat de brusc? Am fi fost vreodata pregatiti, sau ne-am fi lasat furati de acel frumos pentru totdeauna. Acel pas a insemnat maturizarea. Atunci am inceput sa uitam ca am fost si noi copii...