.: Ales din prima linie :.

.: Ceasul si scoala :.

.: De ce? :.

de Teodora Pricopi

E noapte. Un întuneric profund învaluie parcul dându-i un aer misterios si în acelasi timp înspaimântator. Salciile pletoase, în lumina lunii par sa danseze pe un vals sinistru ce se aude în departare. Iarba e înghetata si are o culoare alb-argintie. Când pasii usori, desi nefacuti în graba o calca, parca o sparge în mii de cioburi taioase, facând un zgomot infernal, în tacerea de mormânt a noptii.
Ma îndrept spre o carare întunecata al carei capat nu se zareste. Baltile înghetate stralucesc ca niste mici lacuri, mici oglinzi, în lumina unor reflectoare anume pozitionate pentru a surprinde minunatiile neobservate ale naturii si totodata peisajul pregatit pentru aceasta înmormântare reprezentata de venirea noptii.
Din niste scorburi adânci, negre, ale unor copaci batrâni, ce par a fi de întregi secole înghetati în parc, îsi iau un galagios zbor înfricosatori lilieci. Zgomotele asurzitoare pe care le scot îmi taie orice rasuflare, înghetându-mi inima si sufletul de-o data. Dupa ce trec aceasta sperietura de moment, încet, încep sa-mi revin, sa ma reîncalzesc, desi cu greu. O sudoare neobisnuita îmi strabate trupul facându-ma sa ametesc putin. Stropii reci îmi curg de pe tâmple, scurzându-se peste nas, obraji si pe gura uscata. Îi sorb pe cei ajunsi pe buze si ma mira ca au un gust atât de apropiat cu cel al sângelui. Oricum, inima îsi reia activitatea normala, batând totusi mai slab ca înainte. Îi aud ticaitul în linistea profunda a parcului. Cânta parca o melodie, pe un ritm impus de atmosfera din jur. Acum sunt doar eu si parcul.

Gânduri pribege îmi vin în minte si simt cum mi se scurge viata din vene, cum toata seva, esenta existentei mele curge din mine într-un loc necunoscut. Ma gândesc cum ar fi daca mâine voi fi altcineva, daca tot ceea ce înainte numeam simtire nu va mai fi, daca ceva va pune stapânire pe ceea ce însemn eu cu adevarat. Cum voi fi? Fara sa simt nimic, sa nu pot iubi, urî, sa fiu ca un fir de praf într-o tornada…Oare stelele vor mai avea aceeasi sclipire, luna va mai aparea pe cer, sau poate soarele? O, da, soarele…oare nu-l va acoperi un nor urias, sa se faca întuneric, bezna, tacere, ca în mine, sau ca în parcul acesta parasit de lume, sau mai bine, nu tacere ci galagie, agitatie, tipete, zgomote asurzitoare, chin, of, acel chin ce-mi sfâsie inima si sufletul si pe mine…
Ma simt pierduta desi stiu unde sunt, singura, ca acea bufnita bosumflata ce scoate sunete ciudate, pe creanga cea neagra a copacului din fata mea. Parca stiam ceva superstitie legata de bufnite , nu mi-o amintesc, e prea dificil pentru mine sa gândesc acum la alte lucruri ce nu ma privesc direct. Ma voi gândi mai încolo. Macar de as putea zbiera ca demonul din inima mea, odata cu asta sa ma eliberez de durerea si amaraciunea ce o simt. Parca o simt si în gura, pe limba, acea amaraciune ce-mi vine din suflet.

E oare posibil sa vreau sa mor, sa mor si sa traiesc de-o potriva, sa pot sa-mi otravesc simtirile, sa devin imuna la toate, sa nu pot sa sufar, sa iubesc, sa cred? Unde e acea otrava sa o sorb, sa nu mai astept acel ceva ce-mi face inima sa salte sau sa o tulbure. Dar atunci unde mi-ar mai fi viata, s-ar mai numi traire sau as fi doar un chip? Atunci nu sunt oare doar un recipient gol, fara suflet, fara motive de a trai, fara un sens anume? Si totusi, unde este acea otrava, vreau sa o gasesc, sa o sorb si apoi sa nu mai stiu nimic…nici macar de albastrul cerului, nici macar de ziua ce-a trecut sau de cea ce va urma…Macar o picatura de s-ar prelinge pe vârful buzelor mele…macar una, apoi sa uit, sa uit de zbucium, în suflet sa nu-mi mai bata clopote, sa nu-mi mai danseze demoni, sa vad acea lumina si apoi liniste, prea-dorita mea tacere…….
Se aude ceva în spatele meu, ce o fi, caci ma simt urmarita. Ma uit si zaresc o umbra de o imensitate neînchipuita, care se lasa asupra mea, care ma cuprinde si ma face sa tresar asa încât sa-mi bata inima ca o bomba gata de explozie. Ma strânge atât de tare încât ma sufoc, simt ca nu mai am aer, dar ma lasa cu aceeasi viteza cu care m-a învaluit. Se îndeparteaza, si pot sa respir din nou. Cad si în caderea mea îmi simt sângele lasându-se în picioare, ca apoi sa îmi revin foarte repede. Cred ca gândurile mele sinistre din urma au avut un efect negativ asupra psihicului meu pe care l-a doborât rapid. Am niste halucinatii foarte realiste as putea spune. La un moment dat era chiar sa cred ca ceea ce mi se întâmpla e adevarat. Imaginatia mea bolnava a luat-o razna. Cine sa ma strânga pe mine asa tare si apoi sa ma lase si sa dispara cu o viteza neînchipuita? Bine macar ca nu sunt oameni la ora asta în parc, pentru ca m-ar fi considerat nebuna. Chiar sunt nebuna, având în vedere vremea asta rece, ora târzie, cine ar sta afara s-ar simti ca într-un cavou, sau mai bine-zis ca la morga, în toiul noptii. Chiar seamana parcul asta cu un cimitir. Ce asemanari mai fac si eu, parca vreau sa ma sperii singura.

Cred ca-mi revin halucinatiile…în fata lunii s-a rastignit un nor din care curge sânge…câteva pasari ale noptii zboara de pe crengile pe care-si aveau înfipte ghearele, în urma lor lasând doar pene de-un negru apasator. Noaptea, toate pasarile par corbi. Pe aleea din apropierea mea aud pasi grei ce se îndreapta spre locul în care sunt acum. Acesti pasi devin din ce în ce mai grabiti si mai siguri. Ma uit mai bine si zaresc din nou acea umbra ce începe sa fuga, sa pluteasca spre mine. Ma sperii si fiori de gheata îmi strabat trupul, alerg, simt ca nu mai am aer, ma sufoc. În departare, ca o scapare pe acea carare fara sfârsit întrezaresc un tufis ce m-ar putea feri de umbra pe care acum nu o mai vad în urma mea. Poate sunt propriile-mi fantasme, poate visez din nou, doar ca acum nu e un vis, e un cosmar.

Ajung lânga tufis si simt ceva lânga mine. Bataile inimii mele încep din nou sa accelereze, tensiunea-mi creste, sângele îmi clocoteste în vene si apoi îngheata dintr-o data. În tacerea noptii se aud doar ticaielile inimii mele pe care mi-e cu neputinta sa o controlez. Se aud asa tare încât simt cum îmi ard urechile de la zgomotul infernal al ticaitului.Lumina de neon a lunii, ce nu mai este acoperita de acel nor îngrozitor, îmi da paloarea unui cadavru, a unei figuri din ceara, cu o expresie înfricosatoare ce arata spaimele prin care trec. Am expresia acelor oameni care, îngropati de vii încercau sa scape din strâmtoarea sicriului. Desi frica ma învaluie ca un sal ce nu-l pot îndeparta, ca un giulgiu ce ma strânge si îmi apasa pieptul cu putere, astfel încât nu mai pot respira, cu ultimele ramasite de curaj, ma apropii încet, cu pasi marunti si controlati de locul în care am simtit existenta unei forte ce ma atragea. În linistea profunda a noptii, cu gândul si cu pasii îndreptati spre tufisul ce ia forme din ce în ce mai interesante, aud dintr-o data o bubuitura ca facuta de un tunet amenintator, apoi vad o lumina scurta, orbitoare, alba, ca cea a unui blitz foarte puternic. În acea fractiune de secunda, cât a durat întregul fenomen, cât cerul si împrejurimile s-au acoperit cu lumina fulgerului, am putut observa ca nu ma urmareste nimeni, desi aveam acea impresie, însa toti copacii, goliti de frunze, aveau un chip sfâsietor de traumatizant, erau personificati, aveau întiparit pe scoarta un tipat mut, un strigat disperat ce cerea o salvare. Crengile încarcate de zapada rece, aratau ca niste fire electrocutate, arse, fumegânde, pline de bucati ascutite de sticla, ce ma împungeau în inima, în suflet si îmi taiau întreaga fiinta,facându-ma sa sufar pentru ei, pedepsindu-ma pentru nedreptatea pe care le-a facut-o natura odata cu racirea ei. Înca un tunet, de data asta mai înfiorator decât primul, mai impunator si mai puternic, îl simt ca si acele taieturi de sticla în tot trupul, brazdându-mi creierul cu galagia infernala produsa. Ciudat, în vreme de iarna sa tune si sa fulgere, ca în miezul verii, într-o furtuna…Nici nu ma gândesc bine la fulger ca iata, înca unul ce spinteca cerul ca o secure ce taie capul unei vietati. Lumina produsa de acest fulger din urma mi-a descoperit un mister, ce m-a facut curioasa. Am zarit în apropierea mea o pata alba, careia nu-i gaseam o explicatie, caci nu era asemanatoare cu zapada nici pe departe. Ma apropii încet de acel loc si observ ca tavalit în cristalele reci ale zapezii sta un trup inert acoperit de mari pete de sânge. Desi speriata, sunt curioasa si ma apropii de trup, încet, dar cu ritmul accelerat al pulsului.

Numai mie mi se mai putea întâmpla asa ceva…dupa toata aceasta noapte care m-a facut sa cred ca am înnebunit, mai descopar si un cadavru. E clar, am înnebunit de tot, cred ca paharul de vin ce l-am servit la cina îsi face un efect neobisnuit, sau poate de undeva din cer a cazut acel strop de otrava pe care mi-l doream, dar nu are efectul dorit, în loc sa nu mai simt nimic, simt si vad totul hiperbolizat, copacii îmi striga în urechi, aaa acum îi aud, îi înteleg, si-mi striga „PLEACA!!!” dar acum e prea târziu, deja am descoperit trupul inert, ce se mai poate întâmpla, deja e prea mult pentru o zi. Acum mi-am amintit si ce însemna vederea acelei bufnite cu ochii la fel de sticlosi ca vremea de afara, normal, îmi amintesc totul, si stiu ca prevesteau moarte, dar acum ce sa-i fac, e prea târziu, nu mai am scapare, cineva trebuia sa-l gaseasca oricum, si mi s-a întâmplat chiar mie, si în noaptea asta când totul e asa anormal, parca totul lucreaza împotriva mea, e un înteles ascuns ce nu-l pricep. Poate nu e chiar întâmplatoare prezenta mea aici, trebuie sa descopar adevarul pe care natura nu ma lasa sa-l aflu, pe care vrea sa mi-l ascunda.
Gata! Ma apropii de cadavru sa-l observ mai bine! Nimic nu ma poate înspaimânta mai tare decât ceea ce am vazut pâna acum, si am vazut destul de multe… . Cred ca e o femeie, caci are o rochie care odata a fost alba, acum galbuie, sfâsiata, murdara în partea de jos cu noroi, e încarcata de frunze moarte a caror prezenta nu o pot justifica, pentru ca acum e iarna, în orice caz, sunt împrastiate peste tot, împânzesc pamântul întocmai ca niste pânze nesfârsite de paianjeni. Parul, destul de bogat de altfel, negru închis, chiar prea negru, îi e ravasit peste fata, umeri, si palton. Mâinile îi sunt albe si calde desi e moarta si afara e un frig ce îti îngheata trupul viu fiind. Probabil nu e de mult timp aici. Paltonul, din stofa neagra, seamana foarte mult cu al meu, as putea spune ca e identic. La botique mi se zisese ca era unic. Ce chestie, sa gasesc unul la fel cu al meu tocmai în parc, pe un cadavru…

Gândindu-ma la asta, tocmai mi-am dat seama ca sunt destul de calma în ciuda a ceea s-a întâmplat, a ceea ce înca se întâmpla. Chiar ma simt mai bine, parca mi-am usurat sufletul, mi-am descarcat toata tensiunea adunata. Toti fiorii dinainte nu îmi mai strabat trupul acum, frigul desi s-a întetit, nu-l mai simt, iar noaptea s-a facut mai adânca, mai neagra, la fel ca într-un mormânt. De la întunecimea asta nefireasca, nici nu-i pot vedea chipul femeii. Încerc sa-i descopar fata dar întunericul nu ma lasa. Natura asta nu ma ajuta din nou. Îmi pune piedici. Aprind un chibrit, îi dau parul la o parte si… nu se poate, chibritul îmi scapa în palma, dar nu ma arde, se stinge, si din nou întuneric bezna.
Dintr-o data, o ceata densa ma învaluie, e umeda, înecacioasa, ma strânge si ma sufoca, apar liliecii cu zgomotul lor ce ma surzeste, tipa ascutit, si bufnita aceea cu ochii ei sticlosi. Mi-e frica, o frica ce ma copleseste, ce ma face sa tremur din toate madularele, vreau sa plâng, dar lacrimile nu mi se rostogolesc pe fata, nu vor sa curga, de parca gravitatia si-a schimbat sensul. Simt cum ma desprind de pamânt si totul devine mic, din ce mai mic sub picioarele mele. Parcul nu mai e la fel de tacut, a înnebunit. Salciile nu mai danseaza vals ci alearga nebune în hore încâlcite, totul se învârteste cu mine si pentru mine. Iarba-mi cânta sinistre si înselatoare melodii ce suna ca zgomotele facute de sticlele sparte, ma prinde de picioare si nu ma lasa sa fug, îmi încurca caile sa nu mai gasesc iesirea din labirintul în care s-a transformat parcul.
Desi totul e straniu, si simt cum ma sufoc încet si cum surzesc de atâta galagie si agitatie, un singur lucru ma preocupa cu îngrozire: de ce acel cadavru seamana asa de mult cu mine?