Version 1.0
.: Proza Scurtã :. Update > 22 mai 2004
                       
 
1:. Ales din prima linie
2:. Ceasul si scoala
3:. Iluzii
4:. De ce?
 
.: Ales din prima linie :.

de Adrian M. Popa

Stau teapan. Singurul lucru care simt ca mai misca în mine mi-i inima; si ea bate mai tare ca de obicei. Daca nu as fi sigur ca traiesc poate ca m-as îndoi si ca sângele curge prin mine. Da’ curge, si simt cât de fierbinte e când îmi ajunge în vârfurile urechilor… Si simt parca îmi clocoteste ceva în piept. Da’ e racoare pe lânga mine. Întotdeauna e racoare dimineata la ora asta, oricât de vara ar fi. Si-i umpic ceata chiar daca nu ar trebui sa fie. Ieri a fost vremea ca azi, mai rece, da’ nu a fost deloc ceata. Însa nici asta nu e ceata; sunt doar doua armate care respira. Sunt aburi de la oameni si cai si plutesc asa, la doi metri de pamânt ca o ceata subtire.
Iarba si burienile de pe câmp sunt ude cu roua. Umezeala mi-a ajuns si la piele; cizmele astea vechi nu-s bune de nimic. Cei de pe lânga mine au cizme noi, frumos cusute cu fir rosu. Ei au mai fost în lupta. Stiu cum e sa iei viata altcuiva. Alaturi de ei, chiar daca pare ciudat în clipe ca astea, ma simt în siguranta. Cei din fata mea, cei de peste câmp cu chipuri dârze, fara nici o expresie, au toti aceleasi haine din cap pâna în picioare; le spune uniforme. Si niste scuturi mari, cât jumatate de om. Eu ma bucur ca le au. M-au scapat de o grija. Stiu în cine sa tai. Daca nu ar fi avut uniforme si semanau cu ai mei, daca dadeam în ai mei? Pentru ca nu-i cunosc pe toti. Poate ca si conducatorii lor s-au gândit tot la chestia asta. Daca da atunci sunt destepti.
Astazi ar fi trebuit sa mergem la coasa... eu cu tata. Da nu am mai mers. E si el pe lânga mine pe undeva. L-am pierdut din vedere când ne-am aliniat. Daca ma vede? Am sa-l fac mândru de mine. Uite, sabia mi-i asa cum mi-a aratat s-o pun, gata oricând s-o scot din teaca si sa tai pe-oricine cu ea.
Trebuie sa fie o onoare sa fi în prima linie... Nu, nu, ce onoare?! E vorba de altceva. Acuma-mi dau seama. Ne-au pus pe noi astia mai tineri si mai ageri primii ca sa nu-i calcam în picioare pe ailalti mai înceti. Aha... De-aia-i si tata mai în spate; e mai încet ca mine. El a mai fost în lupta. Si cu siguranta si el a fost în prima linie. De la el stiu câteceva din trebile armatei. Ce frumos e cerul! Pacat ca-mi stric o ziua ca asta omorând oameni, da ce trebuie trebuie. L-as ruga pe capitan daca nu cumva am putea sa amânam batalia în alta zi, mai la toamna când e vreme urâta; asa apuc sa ma mai si duc la coasa.
Da’ ce-i cu vacile alea doua si cu vitelu ala de lânga Codru Strechii?... Au talangi negre si canaci rosi în corn. Cred ca-s ale lui Dragos. A lui îs.
-- Dragos! Ma, tu ai adus vacile la pascut si dimineata asta? No ma, io-ti zic sa ti le duci acasa ca numa ti le omoara careva!
...?!
Ma, da repede fuge asta! El merita desigur sa fie în prima linie... De ce râd toti?! De Dragos?! Da’ ce fi facut el asa amuzant? Si mie tata m-io zis sa nu le aduc, ca altfel le-as fi adus. Dragos nu mai are tata. A murit acum opt-noua ierni, chiar de Craciun; a cazut cu boi cu tot în Râpa când se întorcea cu lemne din padure. Atunci de ce râd?! Lui cui sa-i fi zis? De unde sa stie?
Râsetele atâtor oameni, îndreptate asupra unui singur om, încep sa doara. Dragos plânge. Nici nu mai ajunge la vaci, ca arunca de la câtiva metri cu o bota în ele. Proastele se îndreapta singure spre padure. Dragos se întoarce cu capul plecat. Capitanul îl bate cu palma pe umar. Eu cu el suntem singurii care nu râd.
Se aud zgomote si din rândurile în uniforme. Vacile erau în mijlocul câmpului, si toti au vazut... toti râd. Dar se potolesc repede. Se lasa o liniste grea. Cu siguranta urmeaza sa atacam. De ce acum? Sa fi asteptat sa plece vacile? Ha!
Se aud urlete. Mai întâi din spate, apoi din fata. Puhoiul de soldati se misca spre noi. Noi ne miscam spre el. Fug repede – cât pot de repede, doar îs din prima linie! Voi ucide... pe cine? Sunt atât de multi! Sa îmi aleg unul... Dar daca si altii îsi aleg acelasi om ca mine? Sa aleg... Pe cine sa aleg? Pe cineva tot din prima linie. Ha! Prostii... ai din prima linie o sa fie primii calcati de noi! Aia n-o sa aiba nici o sansa. Nu, nu din prima linie.
Sabia îmi aluneca afara din teaca si mi-e în continuarea mâinii. Îi simt taria otelului curmator de viata. Ma simt îmipins din spate, însa nu de o mâna de om, de altceva. Urlu! Urlu de bucurie si de frica si înaintez. Alerg!... Aleg... Se apropie si ei, tot mai mult, tot mai repede. Urla si ei...
Da’ stai! Pe mine, oare cine m-a ales?

Au pierdut atunci. Atacul a fost o simulare. Ungurii s-au oprit. Toti au ridicat scuturile. S-au adapostit sub ele. A fost defapt un atac al arcasilor. Românii au fost macinati sub ploaia de sageti. Apoi cavaleria a trecut pe acolo, calcând în picioare morti si raniti, culcând la pamânt totul.
Nu a fost ales. El a fost ucis de o prima sageata. L-a lovit în gât. Celelalte s-au înfipt în el dupa ce a murit. Sabia nu si-a scapat-o din mâna. A aruncat-o înainte sa cada... La zece metri în urma sa zacea corpul lui Dragos; însa nimeni înainte... Din tabara româna nu a mai supravietuit nimeni. Toti au cazut acolo, în locul în care pâna cu o zi înainte unii dintre ei îsi duceau vacile la pascut.

Dintre unguri a murit un singur om; o sabie cazuta de nicaieri i-a spart teasta prin coif. Corpul ungurului se gasea la saisprezece metri de al lui...

Sa fi fost el ales?

 

 
 
     
Back on top
 
                 
       
   
.: Ceasul si scoala :.

de Adrian Mihail Popa

Ceasul începe sa urle ca din gura de sarpe. Târâitul pe care îl face îmi zgârie timpanul drept si când simt ca deja devine insuportabil, ma asez cu urechea dreapta pe perina, curios cât are sa reziste stânga. Lenea mi-e prea mare si nu am nici cea mai mica intentie sa ma dau jos din pat si sa-l opresc. În schimb astept si-mi mut capul de pe o ureche pe alta.
Frate-meu, în camera lui face la fel; e un fel de provocare pe care jucam în fiecare dimineata: cine rezista mai mult ceasului. De obicei câstig pentru ca îmi vâr capul sub perina si adorm la loc.
Cumva ma dau jos din pat, însa de trezit nu ma trezesc decât când ies afara din casa – pe la fara vreo 2 min.. E asa de frig ca mi se lipesc narile. Îmi ascund nasul în gulerul gecii si pasesc întrebându-ma cum de rabd atâta, spunându-mi ca ar trebui sa stau în casa pâna se face mai cald (adica pe la 12:00).
Sunt cât se poate de treaz când ajung la poarta scolii. Intru în curte împreuna cu înca o duzina de întârziati si dupa ce intru în cladire, urc treptii si vad usa clasei, simt cum cad iara prada somnului. Calc înauntru cu stângu înainte si ma îndrept spre fundul clasei cu gândul sa ma asez în banca si sa-mi reiau activitatea pe care am întrerupt-o odata cu zdranganitul ceasului desteptator. Nu pot însa; pe tavan pâlpâie câteva neoane ca niste blituri de la discoteca si încet, ca niste fulgi de nea, se dezlipesc bucati de tencuiala, care cad gratioase pe podea. Se aseaza tacute lânga resturile de fituici si bucatile de creta mai mult sau mai putin calcate în picioare de catre noi.
Colegii mei – ma refer la cei care nu dorm cu capul pe masa – scriu din rasputeri speriati ca s-a sunat de cinci minute si înca nu si-au terminat tema. Câtiva comenteaza meciul de ieri, câteva telenovela si altii îi asculta.
Profa de mate intra în clasa mai zâmbareata ca de obicei. „Îi clar”, îmi spun, „Lucrare...”. Nici nu dureaza un minut, ca auzim verdictul:
- Scoateti o foaie de hârtie! rostit pe un ton ironic si ciudat de vesel.
Dupa câteva „Ooof, doamna profesoaraaa, nu aaazi...” disperate, se lasa iar linistea. Se aud foile stramutate de la locul lor de drept de la mijlocul caietelor. Caietele se fac nevazute. Stau si ma uit la foaia alba; râd. Apoi privesc în dreapta, privesc în stânga, privesc înainte, apoi înapoi. Stiu deja ca foaia pe care o am în fata nu se va colora cu nici o alta culoare decât cea pe care o are deja. Îl aud pe Misu din spate:
- Ma Adi, scrie ma, macar de-un tri.
Nu-l bag în seama si contiui sa-i înjur pe toti care au inventat ceasu cu alarma.

 

   
     
Back on top
   
 

.: Iluzii :.

de Adrian Popa


Asa-zisule artist, esti tu omul care ai visat sa devi mic copil fiind? Esti chiar atât de special pe cât crezi? Ce rezolvi stând în fata unei foi albe ceasuri întregi, chelind degeaba, respirând degeaba, traind si mai degeaba. Daca vocatia ta a fost sa scrii, de ce nu scrii? Poate ai probleme cu inspiratia, pentru ca pur si simplu nu-ti vine acum. Nu-i nimic, o sa-ti vina... Dar oare, nu ti-ai gresit vocatia?
Sa nu te puna naiba sa ma judeci tu pe mine, rahat ratat ce esti. Scuza-ma totusi; vocatia nu ti-ai gresit-o – ai fost pus pe pamânt sa stai în fata unei foi albe, rugându-te oricarui zeu sau Dumnezeu pentru niste cuvinte asezate frumos în niste propozitii asezate si ele frumos... Si odata ce le vezi pe foaia doar partial alba acum, probabil te simti mai împlinit, mai artist. Dar ce ai rezolvat cu ele, ce ai împlinit, ce ai domolit în afara de infirma ta sete pentru creatie... Ti-ai domolit foamea? Aha, ai vândut rândurile, ti-ai câstigat pâinea... Atunci esti la fel de ieftin ca pâinea pe care ai câstigat-o! Sau... scuza-ma din nou, poate rândurile tale fac mai mult decât o pâine... dar oricum, tu nu faci!

... Pentru ca ma irita la culme rebuturile astea de scriitori care nu sunt cititi dar care se pretind artisti, care scriu pentru ca asta cica le-a fost menirea, când defapt nu sunt decât niste halci de carne îmbibate în cofeina si nicotina care nu au fost în stare sa-si cladeasca o viata si se scuza, se scapa de rusine spunând cu un aer de ied sacrificat: „... Ah, ce sa-i faci, viata de artist...”. Ma pis pe ea, ma pis pe tine, ma pis pe toti „artistii” care confunda mizeria cu arta, când defapt mizeria e creatia lor, numai a lor, si-i înconjoara pentru ca s-au aruncat singuri cu capu’-nainte în ea..

Probabil ca de-aia o duc atât de bine românii: sunt toti artisti-creatori de mizerie...

„Diferenta dintre arta si creatie e ca arta se vinde...”
Sa înteleg atunci ca daca eu îmi vând creatiile astea sunt arta. Da’ ce ma, rahatu’ meu – incontestabil creatia mea – e arta? Aha, rahatu nu se vinde... Nici nu-i nevoie, tocmai ti l-am bagat gratis pe gât!

Deja devin vulgar... Ce sa-i faci, se vinde...

     
   
                                             
Back on top
       

.: De ce? :.

de Teodora Pricopi

E noapte. Un întuneric profund învaluie parcul dându-i un aer misterios si în acelasi timp înspaimântator. Salciile pletoase, în lumina lunii par sa danseze pe un vals sinistru ce se aude în departare. Iarba e înghetata si are o culoare alb-argintie. Când pasii usori, desi nefacuti în graba o calca, parca o sparge în mii de cioburi taioase, facând un zgomot infernal, în tacerea de mormânt a noptii.
Ma îndrept spre o carare întunecata al carei capat nu se zareste. Baltile înghetate stralucesc ca niste mici lacuri, mici oglinzi, în lumina unor reflectoare anume pozitionate pentru a surprinde minunatiile neobservate ale naturii si totodata peisajul pregatit pentru aceasta înmormântare reprezentata de venirea noptii.
Din niste scorburi adânci, negre, ale unor copaci batrâni, ce par a fi de întregi secole înghetati în parc, îsi iau un galagios zbor înfricosatori lilieci. Zgomotele asurzitoare pe care le scot îmi taie orice rasuflare, înghetându-mi inima si sufletul de-o data. Dupa ce trec aceasta sperietura de moment, încet, încep sa-mi revin, sa ma reîncalzesc, desi cu greu. O sudoare neobisnuita îmi strabate trupul facându-ma sa ametesc putin. Stropii reci îmi curg de pe tâmple, scurzându-se peste nas, obraji si pe gura uscata. Îi sorb pe cei ajunsi pe buze si ma mira ca au un gust atât de apropiat cu cel al sângelui. Oricum, inima îsi reia activitatea normala, batând totusi mai slab ca înainte. Îi aud ticaitul în linistea profunda a parcului. Cânta parca o melodie, pe un ritm impus de atmosfera din jur. Acum sunt doar eu si parcul.

Gânduri pribege îmi vin în minte si simt cum mi se scurge viata din vene, cum toata seva, esenta existentei mele curge din mine într-un loc necunoscut. Ma gândesc cum ar fi daca mâine voi fi altcineva, daca tot ceea ce înainte numeam simtire nu va mai fi, daca ceva va pune stapânire pe ceea ce însemn eu cu adevarat. Cum voi fi? Fara sa simt nimic, sa nu pot iubi, urî, sa fiu ca un fir de praf într-o tornada…Oare stelele vor mai avea aceeasi sclipire, luna va mai aparea pe cer, sau poate soarele? O, da, soarele…oare nu-l va acoperi un nor urias, sa se faca întuneric, bezna, tacere, ca în mine, sau ca în parcul acesta parasit de lume, sau mai bine, nu tacere ci galagie, agitatie, tipete, zgomote asurzitoare, chin, of, acel chin ce-mi sfâsie inima si sufletul si pe mine…
Ma simt pierduta desi stiu unde sunt, singura, ca acea bufnita bosumflata ce scoate sunete ciudate, pe creanga cea neagra a copacului din fata mea. Parca stiam ceva superstitie legata de bufnite , nu mi-o amintesc, e prea dificil pentru mine sa gândesc acum la alte lucruri ce nu ma privesc direct. Ma voi gândi mai încolo. Macar de as putea zbiera ca demonul din inima mea, odata cu asta sa ma eliberez de durerea si amaraciunea ce o simt. Parca o simt si în gura, pe limba, acea amaraciune ce-mi vine din suflet.

E oare posibil sa vreau sa mor, sa mor si sa traiesc de-o potriva, sa pot sa-mi otravesc simtirile, sa devin imuna la toate, sa nu pot sa sufar, sa iubesc, sa cred? Unde e acea otrava sa o sorb, sa nu mai astept acel ceva ce-mi face inima sa salte sau sa o tulbure. Dar atunci unde mi-ar mai fi viata, s-ar mai numi traire sau as fi doar un chip? Atunci nu sunt oare doar un recipient gol, fara suflet, fara motive de a trai, fara un sens anume? Si totusi, unde este acea otrava, vreau sa o gasesc, sa o sorb si apoi sa nu mai stiu nimic…nici macar de albastrul cerului, nici macar de ziua ce-a trecut sau de cea ce va urma…Macar o picatura de s-ar prelinge pe vârful buzelor mele…macar una, apoi sa uit, sa uit de zbucium, în suflet sa nu-mi mai bata clopote, sa nu-mi mai danseze demoni, sa vad acea lumina si apoi liniste, prea-dorita mea tacere…….
Se aude ceva în spatele meu, ce o fi, caci ma simt urmarita. Ma uit si zaresc o umbra de o imensitate neînchipuita, care se lasa asupra mea, care ma cuprinde si ma face sa tresar asa încât sa-mi bata inima ca o bomba gata de explozie. Ma strânge atât de tare încât ma sufoc, simt ca nu mai am aer, dar ma lasa cu aceeasi viteza cu care m-a învaluit. Se îndeparteaza, si pot sa respir din nou. Cad si în caderea mea îmi simt sângele lasându-se în picioare, ca apoi sa îmi revin foarte repede. Cred ca gândurile mele sinistre din urma au avut un efect negativ asupra psihicului meu pe care l-a doborât rapid. Am niste halucinatii foarte realiste as putea spune. La un moment dat era chiar sa cred ca ceea ce mi se întâmpla e adevarat. Imaginatia mea bolnava a luat-o razna. Cine sa ma strânga pe mine asa tare si apoi sa ma lase si sa dispara cu o viteza neînchipuita? Bine macar ca nu sunt oameni la ora asta în parc, pentru ca m-ar fi considerat nebuna. Chiar sunt nebuna, având în vedere vremea asta rece, ora târzie, cine ar sta afara s-ar simti ca într-un cavou, sau mai bine-zis ca la morga, în toiul noptii. Chiar seamana parcul asta cu un cimitir. Ce asemanari mai fac si eu, parca vreau sa ma sperii singura.

Cred ca-mi revin halucinatiile…în fata lunii s-a rastignit un nor din care curge sânge…câteva pasari ale noptii zboara de pe crengile pe care-si aveau înfipte ghearele, în urma lor lasând doar pene de-un negru apasator. Noaptea, toate pasarile par corbi. Pe aleea din apropierea mea aud pasi grei ce se îndreapta spre locul în care sunt acum. Acesti pasi devin din ce în ce mai grabiti si mai siguri. Ma uit mai bine si zaresc din nou acea umbra ce începe sa fuga, sa pluteasca spre mine. Ma sperii si fiori de gheata îmi strabat trupul, alerg, simt ca nu mai am aer, ma sufoc. În departare, ca o scapare pe acea carare fara sfârsit întrezaresc un tufis ce m-ar putea feri de umbra pe care acum nu o mai vad în urma mea. Poate sunt propriile-mi fantasme, poate visez din nou, doar ca acum nu e un vis, e un cosmar.

Ajung lânga tufis si simt ceva lânga mine. Bataile inimii mele încep din nou sa accelereze, tensiunea-mi creste, sângele îmi clocoteste în vene si apoi îngheata dintr-o data. În tacerea noptii se aud doar ticaielile inimii mele pe care mi-e cu neputinta sa o controlez. Se aud asa tare încât simt cum îmi ard urechile de la zgomotul infernal al ticaitului.Lumina de neon a lunii, ce nu mai este acoperita de acel nor îngrozitor, îmi da paloarea unui cadavru, a unei figuri din ceara, cu o expresie înfricosatoare ce arata spaimele prin care trec. Am expresia acelor oameni care, îngropati de vii încercau sa scape din strâmtoarea sicriului. Desi frica ma învaluie ca un sal ce nu-l pot îndeparta, ca un giulgiu ce ma strânge si îmi apasa pieptul cu putere, astfel încât nu mai pot respira, cu ultimele ramasite de curaj, ma apropii încet, cu pasi marunti si controlati de locul în care am simtit existenta unei forte ce ma atragea. În linistea profunda a noptii, cu gândul si cu pasii îndreptati spre tufisul ce ia forme din ce în ce mai interesante, aud dintr-o data o bubuitura ca facuta de un tunet amenintator, apoi vad o lumina scurta, orbitoare, alba, ca cea a unui blitz foarte puternic. În acea fractiune de secunda, cât a durat întregul fenomen, cât cerul si împrejurimile s-au acoperit cu lumina fulgerului, am putut observa ca nu ma urmareste nimeni, desi aveam acea impresie, însa toti copacii, goliti de frunze, aveau un chip sfâsietor de traumatizant, erau personificati, aveau întiparit pe scoarta un tipat mut, un strigat disperat ce cerea o salvare. Crengile încarcate de zapada rece, aratau ca niste fire electrocutate, arse, fumegânde, pline de bucati ascutite de sticla, ce ma împungeau în inima, în suflet si îmi taiau întreaga fiinta,facându-ma sa sufar pentru ei, pedepsindu-ma pentru nedreptatea pe care le-a facut-o natura odata cu racirea ei. Înca un tunet, de data asta mai înfiorator decât primul, mai impunator si mai puternic, îl simt ca si acele taieturi de sticla în tot trupul, brazdându-mi creierul cu galagia infernala produsa. Ciudat, în vreme de iarna sa tune si sa fulgere, ca în miezul verii, într-o furtuna…Nici nu ma gândesc bine la fulger ca iata, înca unul ce spinteca cerul ca o secure ce taie capul unei vietati. Lumina produsa de acest fulger din urma mi-a descoperit un mister, ce m-a facut curioasa. Am zarit în apropierea mea o pata alba, careia nu-i gaseam o explicatie, caci nu era asemanatoare cu zapada nici pe departe. Ma apropii încet de acel loc si observ ca tavalit în cristalele reci ale zapezii sta un trup inert acoperit de mari pete de sânge. Desi speriata, sunt curioasa si ma apropii de trup, încet, dar cu ritmul accelerat al pulsului.

Numai mie mi se mai putea întâmpla asa ceva…dupa toata aceasta noapte care m-a facut sa cred ca am înnebunit, mai descopar si un cadavru. E clar, am înnebunit de tot, cred ca paharul de vin ce l-am servit la cina îsi face un efect neobisnuit, sau poate de undeva din cer a cazut acel strop de otrava pe care mi-l doream, dar nu are efectul dorit, în loc sa nu mai simt nimic, simt si vad totul hiperbolizat, copacii îmi striga în urechi, aaa acum îi aud, îi înteleg, si-mi striga „PLEACA!!!” dar acum e prea târziu, deja am descoperit trupul inert, ce se mai poate întâmpla, deja e prea mult pentru o zi. Acum mi-am amintit si ce însemna vederea acelei bufnite cu ochii la fel de sticlosi ca vremea de afara, normal, îmi amintesc totul, si stiu ca prevesteau moarte, dar acum ce sa-i fac, e prea târziu, nu mai am scapare, cineva trebuia sa-l gaseasca oricum, si mi s-a întâmplat chiar mie, si în noaptea asta când totul e asa anormal, parca totul lucreaza împotriva mea, e un înteles ascuns ce nu-l pricep. Poate nu e chiar întâmplatoare prezenta mea aici, trebuie sa descopar adevarul pe care natura nu ma lasa sa-l aflu, pe care vrea sa mi-l ascunda.
Gata! Ma apropii de cadavru sa-l observ mai bine! Nimic nu ma poate înspaimânta mai tare decât ceea ce am vazut pâna acum, si am vazut destul de multe… . Cred ca e o femeie, caci are o rochie care odata a fost alba, acum galbuie, sfâsiata, murdara în partea de jos cu noroi, e încarcata de frunze moarte a caror prezenta nu o pot justifica, pentru ca acum e iarna, în orice caz, sunt împrastiate peste tot, împânzesc pamântul întocmai ca niste pânze nesfârsite de paianjeni. Parul, destul de bogat de altfel, negru închis, chiar prea negru, îi e ravasit peste fata, umeri, si palton. Mâinile îi sunt albe si calde desi e moarta si afara e un frig ce îti îngheata trupul viu fiind. Probabil nu e de mult timp aici. Paltonul, din stofa neagra, seamana foarte mult cu al meu, as putea spune ca e identic. La botique mi se zisese ca era unic. Ce chestie, sa gasesc unul la fel cu al meu tocmai în parc, pe un cadavru…

Gândindu-ma la asta, tocmai mi-am dat seama ca sunt destul de calma în ciuda a ceea s-a întâmplat, a ceea ce înca se întâmpla. Chiar ma simt mai bine, parca mi-am usurat sufletul, mi-am descarcat toata tensiunea adunata. Toti fiorii dinainte nu îmi mai strabat trupul acum, frigul desi s-a întetit, nu-l mai simt, iar noaptea s-a facut mai adânca, mai neagra, la fel ca într-un mormânt. De la întunecimea asta nefireasca, nici nu-i pot vedea chipul femeii. Încerc sa-i descopar fata dar întunericul nu ma lasa. Natura asta nu ma ajuta din nou. Îmi pune piedici. Aprind un chibrit, îi dau parul la o parte si… nu se poate, chibritul îmi scapa în palma, dar nu ma arde, se stinge, si din nou întuneric bezna.
Dintr-o data, o ceata densa ma învaluie, e umeda, înecacioasa, ma strânge si ma sufoca, apar liliecii cu zgomotul lor ce ma surzeste, tipa ascutit, si bufnita aceea cu ochii ei sticlosi. Mi-e frica, o frica ce ma copleseste, ce ma face sa tremur din toate madularele, vreau sa plâng, dar lacrimile nu mi se rostogolesc pe fata, nu vor sa curga, de parca gravitatia si-a schimbat sensul. Simt cum ma desprind de pamânt si totul devine mic, din ce mai mic sub picioarele mele. Parcul nu mai e la fel de tacut, a înnebunit. Salciile nu mai danseaza vals ci alearga nebune în hore încâlcite, totul se învârteste cu mine si pentru mine. Iarba-mi cânta sinistre si înselatoare melodii ce suna ca zgomotele facute de sticlele sparte, ma prinde de picioare si nu ma lasa sa fug, îmi încurca caile sa nu mai gasesc iesirea din labirintul în care s-a transformat parcul.
Desi totul e straniu, si simt cum ma sufoc încet si cum surzesc de atâta galagie si agitatie, un singur lucru ma preocupa cu îngrozire: de ce acel cadavru seamana asa de mult cu mine?

 
   
   
       
   
     
   
Back on top
 
     
     
 
2004 Copyright©All rights reserved®Ageneratia 2000-2004™.Editing the contents of this site is illegal.